Dealul s-a marit sau el a imbatrint…

 Era seara deja. Imi venise un dor nebun de o alee, de o casuta batrineasca si modesta, care se afla undeva in apropierea padurii, la o margine de satuc, dar in mod deosebit m- a coplesit dorul de un om. Pentru mine nu este o simpla persoana, ci este tatal care i-a dat viata mamei mele, adica bunicul meu.

De cind am plecat din satul natal, rar de tot am mai trecut pe la el, chiar  de sarbatori nu  reuseam sa ajung  pe-acolo, desi ii spuneam de nenumarate ori ca niciodata n-am sa pot sa-l uit.

Am lasat dorul sa ma duca acolo unde vrea. Paseam usor pe cararusa cea care ducea spre casa batrinului si atunci am simtit pentru prima data ca ma urasc pe mine insumi. Ma simteam vinovata ca n-am deschis de demult  portita ceea din lemn, ornamentata frumos si creata chiar de propriile lui miini si ca nu i-am scos de ceva vreme o caldarusa de apa din fintina care statea in fata portii lui. Cind am ajuns, mi-am aruncat de indata privirea inspre casa si ograda in care a crescut deja si iarba, dar pentru mine s-a intiparit in memorie ca fiind “ograda copilariei mele”, deoarece acolo am facut primii pasi impreuna cu fratiorul meu  si multe nazbitii. Tot ce vedeam  se asemana cu un tablou care iti emana tristete in suflet. Mi s-au umplut ochii cu lacrimi de durere si imi venea sa imbratisez si sa sarut tot ce vedeam acolo: o poteca cu flori, busuioc, o fintina ingrijita, o casa singuratica, un ciine care pazea tot ce a mai ramas, dar si un “biet mos” care privea spre geam.

Am pasit pragul casei si i-am spus: “Am venit sa te vad. Mi s-a facut dor de tine. Nu te-am mai vazut de mult timp”. El, m-a privit de sus in jos, m-a imbratisat , mi-a zimbit si  mi-a spus: “Ce mare ai crescut! Inca nu m-ai uitat? Eu insa, credeam ca n-am sa te mai vad. Nu mai am mult de trait, sunt batrin, nu mai sunt la fel de sanatos ca inainte, nu mai am puterea pe care o aveam, asadar nu mai am pentru ce trai. Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-am vazut toti copiii la casele lor, nepotii mari, dar si stranepotii, adica pot sa plec pe lumea cealalta multumit si fericit, nu am trait in zadar o viata”.

Nu incetam sa-mi potolesc setea de a-i privi ochii obositi, fruntea acoperita de riduri, miinile tremurinde si zbircite care au muncit din greu pentru a invinge foametea, saracia, il admiram si nu-mi venea a crede ca este el. Ah…, ce repede mai trec anii si cit de tare a incaruntit. Nu mai este cel de alta data, omul care vorbea si nu te mai saturai sa-l asculti. Era un biet taran sarac, dar in acelasi timp foarte bogat in calitati pozitive :destept, muncitor , calm, sincer, rabdator , intelegator si caruia ii placea sa cinte muzica populara. Adesea imi spunea ca pe fratele lui il cheama Nicolae Sulac, ca s-au nascut in acelasi an, in 1936 si ca-i place enorm cum cinta fratele lui.

De fiecare data cind il vad, am senzatia ca este pentru ultima oara , ca o alta intilnire nu va mai fi, asadar nu mai e mult si  voi trai doar cu amintirile. Mi se pare ca il pierd din ce in ce mai mult. Anii sunt mai puternici decit el, l-au invins!  Voi incerca sa traiesc prezentul amintindu-mi de trecut, de povetele de aur, amintiri frumoase din gradina cea mare cind ne adunam cu totii la strinsul roadei, de chipul angelic si de acea fiinta pe care nu o poti uita chiar de-or trece anii.

Mere, nuci, gutui galbene, cirese, toate acestea ma atrageau in copilarie sa ma duc la el, acum insa sunt matura, vreau sfaturi, vreau doar sa-l vad, sa-l aud si sa-l mai aud cintind. Ii placea in mod deosebit sa citeasca ziare, sa asculte radioul, iar dupa ce le citea, le pastra si pentru mine. De ce oare mie, dar nu altei nepoate, nici pina acum n-am mai inteles.

Acum insa, s-a schimbat atit de mult. Sufera in tacere, nu mai vorbeste cu toti, ci doar cu unii dintre copii si nepoti,e  mereu ingindurat, trist, nemultumit, singuratic si fara pofta de viata. Nici nu-l mai vad urcind dealul ca sa-si mai viziteze fiicele si baiatul! Nustiu, dealul s-a marit sau el a imbatrinit?!

Portretul mamei mele

 Deseori, pretuirea obiectiva si profunda a unei persoane care ne-a remarcat, o simtim abia atunci cind ne despartim de ea. Doar dupa ce te-ndepartezi la o anumita distanta, incepi sa-i apreciezi dimensiunile. Mama, de fiecare data cind rostesc acest cuvint, simt cum bataile inimii capata contur, de parca ar vrea si ea sa imbratiseze chipul mamei mele.

Iata ca am ajuns pina unde am ajuns, iar acest lucru I se datoreaza mamei mele. Ea e cea care a contribuit la personalitatea mea. 

Ma cuprinde uneori un dor nebun de chipul mamei mele, de obrajorii arsi de soare si de vint, de picioarele ei obosite care au colindat toate deal;urile. Ma-ncearca un dor nebun, un dor ce ma omoara, zi de zi, seara de seara. Abia atunci cind mi-am luat zborul de la casa parinteasca, am inceput sa constientizez cit de greu e in lisa ei, sa caut si sa deschid eu singurica usile vietii, una mai usoara, alta mai grea si sa nu depind de cineva si sa nu ma inec la mal.

Dintotdeauna si-a dorit sa aiba parte de copii invatati. Eu, fiind unica fiica printre cei trei baieti, n-am dus lipsa de nimic. Mama e mama, ea rupe din bucatica ei pentru a fi copiii indestulati. Imi amintesc adesea cuvintele ei “invata, invata si iar invata”.

Alearga biata mama din zori pina-n noapte, pentru a nu duce noi, copii lipsa de nimic.

Intr-un mod misterios si mistic a creat Dumnezeu faptura mamei mele. Ea, se identifica ca fiind cea mai frumoasa creatie a Divinitatii si a lumii.

Pentru mine, va trai vesnic. Nici nu vreau sa ma gindesc la ziua in care o voi pierde, va fi “ziua neagra “din viata mea. Nu cred ca vor inceta a-mi cadea lacrimi pe mormintul ei. Ce altceva poate fi mai de pret decit mama?Cu ce-as putea-o inlocui? Sigur…, cu nimic! Stiu si inteleg ca fiecare dintre noi, fie azi, sau miine isi pierde mama, dar cine, cine iti poate intelege mai bine durerea sfleteasca decit ea? Mai frumoasa, mai harnica, mai intelegatoare, mai iubitoare, mai cuminte, mai desteapta si mai dulce decit mama, cine, cine poate fi?!

Cum as putea da uitarii finta care m-a remarcat pozitiv in aceasta viata. Ea, care m-a invatat sa fiu om in viata, sa nu birfesc, sa nu urasc, sa stiu a ierta, a ajuta si orice-as face si oriunde sa dau dovada ca am cei sapte ani de acasa ca sa se mindreasca cu mine.

De la ea am invatat atit de multe: sa iubesc copilasii, sa fiu o buna gospodina, sotie, rabdatoare ssi sa muncesc cu dragoste

Parca o vad asteptindu-ma la portita, zicindu-mi: “in sfirsit, ai venit acasa”. Apoi cind plec, privirea ei ma urmareste pina nu se mai vede urma pasilor mei. Asa e mama, asteapta si iar asteapta poate vin copilasii la casa parinteasca, acolo unde au facut primul pas, au rostit primul cuvint, acolo, desi e iarna ti se pare mai caldut, dar si piinea mai buna cind e mama linga tine.

Ea, e fiinta care traieste doar pentru noi, copiii sunt  averea ei.Ah…, cite amintiri frumoase am trait alaturi de ea. Memoria si puterea amintirii exercita o influienta uriasa asupra mea. Lipsita de calitatea sa individuala, memoria acum imi serveste drept un instrument de testare si analiza a constructiei colective a trecutului. Am trait si traiesc alaturi de ea zile de care stiu ca nu voi avea parte tot restul vietii. Fiecare zi traita alaturi de ea, e ca o pagina a unei carti, impodobita cu cuvinte de aur, cuvinte pline de sens care spun multe-n putine. E o carte pe care ai citi-o si tot ai mai vrea s-o recitesti. De fiecare data cind o citesti, descoperi ceva nou, ceva inedit. Se distinge prin naturalismul ei, cautam adesea sa-i descopar metehnele, dar sa vezi…, nimic!

Nu voi spune acum cit de mult o iubesc, ci voi incerca mereu sa- I demonstrez aceasta. E atit de unicata… Ochii ei cei blinzi emana atita caldura, ei tac, dar privirea lor iti spun atit de multe… Stau si o admir adesea zicindu-mi: “Doamne, ce mama frumoasa am. Oare cit timp ti-a luat sa creezi o asa faptura?” A creat-o in asa fel, incit sa nu semene cu nimeni, nici n-are cum sa semene, deoarece ea e unicata.

Oiubesc, o iubesc pentru ceea ce este. O stimez, o stimez pentru ceea ce a facut pentru mine, o inteleg pentru ca si ea stie sa ma inteleaga. Ea a trait si traieste pentru mine, eu insa, am datoria si placerea de-a trai pentru ea…