Dealul s-a marit sau el a imbatrint…

 Era seara deja. Imi venise un dor nebun de o alee, de o casuta batrineasca si modesta, care se afla undeva in apropierea padurii, la o margine de satuc, dar in mod deosebit m- a coplesit dorul de un om. Pentru mine nu este o simpla persoana, ci este tatal care i-a dat viata mamei mele, adica bunicul meu.

De cind am plecat din satul natal, rar de tot am mai trecut pe la el, chiar  de sarbatori nu  reuseam sa ajung  pe-acolo, desi ii spuneam de nenumarate ori ca niciodata n-am sa pot sa-l uit.

Am lasat dorul sa ma duca acolo unde vrea. Paseam usor pe cararusa cea care ducea spre casa batrinului si atunci am simtit pentru prima data ca ma urasc pe mine insumi. Ma simteam vinovata ca n-am deschis de demult  portita ceea din lemn, ornamentata frumos si creata chiar de propriile lui miini si ca nu i-am scos de ceva vreme o caldarusa de apa din fintina care statea in fata portii lui. Cind am ajuns, mi-am aruncat de indata privirea inspre casa si ograda in care a crescut deja si iarba, dar pentru mine s-a intiparit in memorie ca fiind “ograda copilariei mele”, deoarece acolo am facut primii pasi impreuna cu fratiorul meu  si multe nazbitii. Tot ce vedeam  se asemana cu un tablou care iti emana tristete in suflet. Mi s-au umplut ochii cu lacrimi de durere si imi venea sa imbratisez si sa sarut tot ce vedeam acolo: o poteca cu flori, busuioc, o fintina ingrijita, o casa singuratica, un ciine care pazea tot ce a mai ramas, dar si un “biet mos” care privea spre geam.

Am pasit pragul casei si i-am spus: “Am venit sa te vad. Mi s-a facut dor de tine. Nu te-am mai vazut de mult timp”. El, m-a privit de sus in jos, m-a imbratisat , mi-a zimbit si  mi-a spus: “Ce mare ai crescut! Inca nu m-ai uitat? Eu insa, credeam ca n-am sa te mai vad. Nu mai am mult de trait, sunt batrin, nu mai sunt la fel de sanatos ca inainte, nu mai am puterea pe care o aveam, asadar nu mai am pentru ce trai. Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-am vazut toti copiii la casele lor, nepotii mari, dar si stranepotii, adica pot sa plec pe lumea cealalta multumit si fericit, nu am trait in zadar o viata”.

Nu incetam sa-mi potolesc setea de a-i privi ochii obositi, fruntea acoperita de riduri, miinile tremurinde si zbircite care au muncit din greu pentru a invinge foametea, saracia, il admiram si nu-mi venea a crede ca este el. Ah…, ce repede mai trec anii si cit de tare a incaruntit. Nu mai este cel de alta data, omul care vorbea si nu te mai saturai sa-l asculti. Era un biet taran sarac, dar in acelasi timp foarte bogat in calitati pozitive :destept, muncitor , calm, sincer, rabdator , intelegator si caruia ii placea sa cinte muzica populara. Adesea imi spunea ca pe fratele lui il cheama Nicolae Sulac, ca s-au nascut in acelasi an, in 1936 si ca-i place enorm cum cinta fratele lui.

De fiecare data cind il vad, am senzatia ca este pentru ultima oara , ca o alta intilnire nu va mai fi, asadar nu mai e mult si  voi trai doar cu amintirile. Mi se pare ca il pierd din ce in ce mai mult. Anii sunt mai puternici decit el, l-au invins!  Voi incerca sa traiesc prezentul amintindu-mi de trecut, de povetele de aur, amintiri frumoase din gradina cea mare cind ne adunam cu totii la strinsul roadei, de chipul angelic si de acea fiinta pe care nu o poti uita chiar de-or trece anii.

Mere, nuci, gutui galbene, cirese, toate acestea ma atrageau in copilarie sa ma duc la el, acum insa sunt matura, vreau sfaturi, vreau doar sa-l vad, sa-l aud si sa-l mai aud cintind. Ii placea in mod deosebit sa citeasca ziare, sa asculte radioul, iar dupa ce le citea, le pastra si pentru mine. De ce oare mie, dar nu altei nepoate, nici pina acum n-am mai inteles.

Acum insa, s-a schimbat atit de mult. Sufera in tacere, nu mai vorbeste cu toti, ci doar cu unii dintre copii si nepoti,e  mereu ingindurat, trist, nemultumit, singuratic si fara pofta de viata. Nici nu-l mai vad urcind dealul ca sa-si mai viziteze fiicele si baiatul! Nustiu, dealul s-a marit sau el a imbatrinit?!